Niciodată nu am putut înţelege gesturile disperate pe care le fac unii oameni atunci când unele lucruri din viaţă se schimbă. Există unii care nu se pot adapta la schimbări şi ajung stingheri în propria lume.

Aşa a păţit şi Mădălina Manole, căreia cred – cu toată compasiunea pe care o pot avea pentru o femeie pe ale cărei melodii am crescut – că-i şi “fila o lampă”, după cum spune românul. Adică era mămică, nu ducea o viaţă marcată de neajunsuri, stătea în ditai casa, avea tot ce-i trebuia şi pe ea o durea că nu mai bălesc bărbaţii la ea ca pe vremuri sau că nu-i mai pupă nimeni cu patos mănuşa…
Iar faza în care ea îşi ia rămas bun în oglindă este chiar horror, parcă se şi vede dracul din spatele ei care i-a luat minţile.

Azi în presă aflu că s-a mai dus o artistă rănită, fosta soprană de operă Roxana Priban. Tot din nebăgare în seamă, plus faptul că a fost dată afară de la Opera din Bucureşti.
Citim tot din presă că soţul artistei a declarat că este vina directorului Operei, Cătălin Ionescu-Arbore, pentru că prin decizia administrativă pe care a luat-o a cauzat depresia artistei care a condus-o spre tragicul sfârşit.
Adică directorul i-ar fi cerut sopranei să renunţe la contractele pe care le avea la Viena pentru a cânta şi pe scena Operei. Adică “doamnă, dacă tot te plătim, mai cânţi şi pe la noi “?
Soprana a refuzat iar directorul i-a reziliat contractul.
Ăsta da motiv de sinucidere …

Plus că doamna cu pricina am înţeles că era hotărâtă. A luat un pumn de pastile înainte de a-şi tăia venele şi a se asfixia cu pungi de plastic. Mai trebuia să-şi mai tragă şi un glonţ în cap înainte de a se arunca de la geam.

Citeam şi comentariile la articolul cu soprana. Şi bineînţeles că a intrat şi boul de serviciu care spune că este vina Guvernului pentru că dă afară artiştii. Adică doamna avea cântări mai bănoase pe afară, la care nu a vrut să renunţe pentru cele din ţară şi tot cei care i-au desfăcut contractul sunt de vină.

În fine, de morţi numai de bine. Problema este că nu pot simţi niciun fel de compasiune pentru cei care recurg la astfel de gesturi pentru a-şi pune capăt zilelor.
Imaginaţi-l pe Pavarotti, tânăr fiind, câte şuturi în dos şi-o fi luat de la mai multe Opere unde nu putea să intre. Dacă şi-ar fi pus capăt zilelor, am fi pierdut cel mai bun tenor din lume.

În România mentalitatea este ultimul bastion de comunism. Avem nişte specimene care nu concep viaţa fără salariul primit pe fluturaş şi sporul de vechime inclus în salariul de bază, nu concep viaţa fără “serviciul” la stat, la adăpostul căruia s-au pus toată viaţa.
Dar oare sunt aceste lucruri mai importante decât viaţa ?
Cerneala cu care jurnalele vor relata acest tragic eveniment se va usca cu mult înainte ca ultima candelă aprinsă în memoria lor, lumea îşi va aminti doar că “a fost odată un artist talentat, păcat că s-a omorât”.

Poate că sunt puţin răutăcios, dar nimeni şi nimic pe lumea asta nu merită sufletul tău.

Câteva clipe cu soprana mai jos: