Lumea mea

de Sorin Bâscă

A FI SAU A NU FI … SFÂNT

„Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie ­
Ieri ai fost credinţa simplă ­ însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.” Mihai Eminescu – „Dumnezeu și om”.

Marți: Liga Scriitorilor din Romania a cerut, marti, Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane canonizarea poetului Mihai Eminescu ca sfant in calendarul ortodox roman, transmite Mediafax. Liga sustine ca unul dintre motive ar fi acela ca din paginile scrise de Eminescu “razbate spiritul national-ortodox”. (Hotnews).

Un lucru memorabil făcut de această societate, care dorește să facă din această cerere prima apariție publică adevărată. Am văzut site-ul lor, pare că se vrea un fel de Junimea modernă. Un astfel de demers este foarte interesant, mai ales pe o perioadă ca aceasta, în care preocuparea pentru latura materială a vieții pare că vrea să ne acapareze tot timpul.

Azi: Conducerea Bisericii Ortodoxe Române susţine că pentru ca o persoană să fie proclamată sfânt e nevoie ca aceasta să fi reuşit să întărească evlavia credincioşilor şi nu să să fie doar să fi fost patriot şi om de cultură. (Realitatea.net).

Adică este în regulă să fie canonizat un domnitor precum Ștefan cel Mare, pe motiv că a ctitorit multe biserici și nu este în regulă să fie canonizat un om care a crezut, a scris despre credință și a propovăduit-o până la moartea sa prematură. Ce nu realizăm este că Ștefan cel Mare a fost canonizat după ce a ctitorit biserici, mai puține însă ca număr decât nevestele pe care le-a avut …
Eminescu a fost un om care s-a născut și a trăit în credința creștin-ortodoxă. În dorința sa extraordinară de cunoaștere a avut și momente în care s-a îndoit de existența lui Dumnezeu, momente de rătăcire, pe care le avem cu toții, pe care le-au avut și apostolii lui Iisus Hristos. S-a îndoit de Biserica Română, pe care îi numește zugravi de icoane, cred eu, pe bună dreptate, deoarece mulți slujitori ai lui Dumnezeu au ajuns să se ocupe mai mult de latura umană a existenței lor decât de cea Dumnezeiască.

„Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei și adolescenței. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca niște clopoței de argint, „Colinde, colinde” (din 1878), cu bucuria copiilor și a fetelor care, de dragul Mariei, își piaptănă pletele:
De dragul Mariei
Și a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.
(care amintesc cu emoție întotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirată din fermecătoarele versuri). La fel și „Pastile”, cu solemnitatea înălțării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminand cu cântarea romanească tradițională Hristos a înviat, în poema „Învierea”, tot din 1878:

“Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcând-o,
Lumina ducând-o Celor din morminte!”.

Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea în care cere îndurare Luceafărului mărilor”, Zoe Dumitrescu Bușulenga – „Eminescu, între credință și cunoaștere”.

„Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie!
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,

Marie!” , Mihai Eminescu – „Ta twam asi”.

Se spune că la sfârșitul vieții sale, Eminescu se întoarce definitv la credință Există și o mărturie care să confirme acest lucru. Îndemnat în anul 1886 să accepte un tratament la Mănăstirea Neamț, poetul aceeptă și este înconjurat de aura sacră a locului. Un duhovnic de la acea mănăstire consemnează într-un ceaslov că poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit de ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavril. După ce a primit Sfânta Împărtășanie a sărutat mâna preotului și a spus : „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumina lină”.

„Avem adânca încredințare că Prea Sfanta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, “gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei romanești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională. Și ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paștele: “Să mânecam dis-de-dimineață și în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, viața tuturor, răsărind”, Zoe Dumitrescu Bușulenga – „Eminescu, între credință și cunoaștere”.

„Când norii, palate fantastice negre,
Cu geamuri prin cari se vede zafir,
Ascult-ale mărei lungi cântece-alegre,
Când stele se mir,

Atunci printr-o geană de nouri, deschisă,
Din ochiu-i albastru se vede o stea,
Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise,
C-o rază de nea.

O, steauă iubită ce-abia stai prin stele,
Un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori,
Ai milă şi stinge lungi zilele mele ­
Cobori, o, cobori!”, Mihai Eminescu – „Steaua vieții”.

EMINESCU.160.

MOTTO:
“Pe când Dumnezeu a venit  cu Sf. Petru pe pământ sub chipul unor moşnegi gârboviţi, sprijiniţi pe toiag şi cu sandalele rupte, iar la căderea nopţii băteau pe la uşile oamenilor, se întâmpla de multe ori să fie izgoniţi. Într-un rând, i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind prin  întuneric,  într-un târziu au ajuns la marginea unui sat şi abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând: Cine bate? Şi ei au răspuns: Oameni buni. Atunci,  potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. Şi a început să dea porunci dar cu blândeţe: Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc, Tudore du-te la fântână după o doniţă de apă proaspătă, Ileano, vezi tu de o oală cu lapte. Şi le-a dat să se spele, să se şteargă cu un ştergar alb, i-a ospătat, i-a pus să doarmă într-o odaie unde mirosea a gutui şi a busuioc. Apoi, dimineaţă iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă mere cum nu mai văzuseră niciodată şi le-a urat Drum bun. Şi numai ce au ieşit din sat şi Sfântul Petru a început să-L roage pe Dumnezeu: Doamne,  fă ceva pentru oamenii aceştia că tare s-au purtat frumos. Ce să fac Sfinte Petre? Nu ai văzut că nu erau nevoiaşi. Fă ceva, Doamne, fă să-şi vadă măcar odată sufletul. Sufletul zici, Sfinte Petre? Da Doamne, să-şi vadă sufletul cum vedem noi locul acela de colo. Bine Sfinte Petre a zis Dumnezeu, privind în viitor satul din vale.
Şi după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”
GEO BOGZA.

Din păcate, noi suntem contemporani cu oameni care nu au altceva mai bun de declarat decât că “ Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeana” (H.R. Patapievici), declarație a unui om care este coordonatorul Institutului Cultural Român.
ICR are ca scop
promovarea culturii și civilizației naționale în țară și în străinătate. Cel mai notabil moment al lor, a fost acela când au șocat o lume întreagă printr-o expoziție de pictură în care se reproduceau tot felul de acte sexuale și perversiuni.

eminescu vevey

În timp ce Patapievici și cu ai lui erau ocupați cu masturbarea artistică, în orașul Vevey din Elveția se sărbătoresc 10 ani de când bustul lui Mihai Eminescu a fost amplasat pe faleza lacului Leman. Ambasada României în Confederaţia Elveţiană, Primăria din Vevey şi Asociaţia moldo-română din Elveţia „Mihai Eminescu” organizează o manifestare artistică în cinstea poetului, manifestare anuală care a devenit o tradiție în Elveția și unde se întâlnesc anual români și elvețieni.

„Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!”.

PS: Mai multe despre viața și moartea marelui teolog, om politic și scriitor, Mihai Eminescu AICI.