Părintelui Teofil i-a fost luat darul vederii încă de mic copil, însă acest lucru nu l-a împiedicat să obţină licenţa în teologie. Mulţi ar fi fost mânioşi pe Dumnezeu pentru pierderea vedereii, însă nu părintele Teofil. El îl iubea pe Dumnezeu şi l-a iubit până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti.

De câte ori mergeam la Sâmbăta de Sus la mănăstire şi îl zăream, îmi părea că este aşa firav, ca un bibelou. Mă aşteptam să fie un om ostenit deja de viaţa în întuneric pe care o dusese. Dar nu era aşa.
Am fost anul trecut la Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, unde părintele a ţinut o predică extraordinară, despre felul fiecărui om de a crede în Dumnezeu. Vorbea un om plin de viaţă, de umor, un optimist incurabil cu o minte ageră ce nu s-a lăsat niciodată doborâtă de bezna şi a găsit lumina în credinţă.
Am rămas impresionat de puterea sa şi chiar am povestit multor oameni despre părinte. Am constatat că mulţi dintre ei mergeau la Mănăstirea Brâncoveanu pentru dânsul. Nu pentru frumuseţea mănăstirii, nu pentru a se ruga, ci pentru a sta o jumătate de oră de vorbă cu părintele sau pentru a se spovedi şi împărtăşi la părintele Teofil.

Chiar şi acum când îmi amintesc de dânsul, îmi vine în minte răspunsul său la o întrebare pusă de un ziarist, care îl întreba dacă se vede în Rai sau în Iad după moarte. Şi părintele i-a răspuns că orice om trebuie să se vadă în Rai după moarte, pentru că Dumnezeu iubeşte oamenii şi nu-i va trimite niciodată în Iad.

Ieri nu a murit doar părintele Teofil. A murit duhovnicul multor oameni. Un sfânt pe Pământ, sfânt şi în Cer.
Dumnezeu să îl odihnescă în pace.