Ante scriptum: Cred că am îmbătrânit !

Mă tot chinui de câteva zile să scriu despre „filmul filmelor, cel mai scump, cel mai interesant, cel mai mirobolant”, „Avatar”.

L-am ratat prima dată când a venit pentru că nu am vrut să mă împing la coadă la bilete. Era buluceală. Nu de alta dar la starea permanentă de ipohondrie pe care o am, prezența mea într-o sală cu niște sute de oameni, în plină epidemie de gripă nouă, mi s-a părut un risc pe care nu îl puteam asuma.

Am fost acum, când la cererea publicului toate cinematografele din Brașov (adică unul singur) l-au mai pus în „playlist” pentru o săptămână.

Am ajuns cu 5 minute întârziere, filmul deja începuse. Plătesc intrarea, iau floricelele și direct în sală. Când intru, plin. Mai era liber doar primul rând, chestie care mi-a dat niște dureri incredibile de cap, pentru că nu puteam cuprinde tot ecranul în câmpul vizual. Așa că mi-am mișcat capul stânga-dreapt, ca la tenis, pe toată durata filmului.

Acțiunea filmului lasă de dorit, povestea este de doi lei, scenele de luptă nu sunt ieșite din comun, iar planeta Pandora zici că e o discotecă în aer liber cu toate culorile fluorescente în care este prezentată.

Am plecat din sală dezamăgit și cu o zicală românească în minte: „la pomul lăudat, să nu te duci cu sacul”. Sincer, nu știu de ce atâta vâlvă în jurul acestui SF, un fel de Star Trek mai de fițe, care nu mi-a putut stârni decât întrebarea : „pe ce naiba au cheltuit ăștia 2 miliarde de euro ?”.
Sau am îmbătrânit eu …